Padurea-aurul verde... sau ce-a mai ramas din el

Inca de cand eram mica, aveam o conexiune mai speciala cu natura. Parintii de multe ori nu ma gaseau si se alarmau in privinta mea. Dar eu nu eram nicaieri in alta parte decat in mijlocul naturii, imi placea sa merg pe dealuri, sau la padure, sa respir acel aer curat, care te vindeca de toate bolile si supararile. Acum, cand merg la padure... nu mai e la fel. Defrisarile au distrus padurile, nu a mai ramas nimic, decat niste bete si niste cioate, care amintesc de stejarii si de fagii falnici ce erau odata.

Nu poti sa nu te intristezi cand vezi asta, cand vezi ce distrugator poate fi omul, fara sa se gandeasca la consecinte. Si mai suparatoare e nepasarea lor. Nu le pasa ca o sa ne sufocam candva de la aerul poluat si ca nu o sa ne mai recunoastem propria casa-Pamantul. Si atunci o sa vedem cat de prosti am putut fi, distrugandu-ne pe noi insine! Dar cel mai grav e ca noi stim deja asta, dar nu facem nimic.